Politică, religie şi afaceri. Dumnezeu SRL

400 de milioane de euro. O suprafaţă de 38.000 de metri pătraţi. 5 etaje dintre care trei în subteran. 110 metri înălţime. 12 lifturi. 500 de locuri de cazare. 250 de locuri de parcare. Poate adăposti 5.000 de oameni în “pavilionul central” şi alte 120.000 de persoane în curţi şi anexe, acestea putând urmări programul pe gigantice ecrane video de ultimă generaţie. Un colos. Un colos de 400 de milioane de euro, sumă în care nu este inclusă valoarea terenului. Un colos a cărui construcţie ar putea începe până la sfârşitul anului. Nu este un mall realizat pe banii unui investitor străin şi nici aeroport nu este. Nu sunt banii vreunui patron excentric care îşi doreşte o piramidă în mijlocul capitalei. Jumătate din ei sunt banii tuturor românilor, destinaţi, în perioadă de criză, unui proiect cel puţin megalomanic, din punctul meu de vedere.

O să mai amintesc şi faptul că, dincolo de Catedrala Mântuirii Neamului – căci despre ea era vorba -, trei sferturi din bugetul Ministerului Culturii se duc anul acesta pe finanţarea de construcţii şi lăcaşuri de cult, ba chiar o să îndrăznesc să afirm, exagerând doar pentru a sublinia ce nu-mi pare în regulă, că ne îndreptăm încet-încet către un stat în care puterea sacerdotală va înlocui structurile democratice. În condiţiile în care în şcolile din România orele de religie aduc a îndoctrinare religioasă, în condiţiile în care Biserica Ortodoxă dispune de post de radio cu acoperire naţională, de o economie paralelă scutită de impozite şi taxe şi mai ales de o influenţă din ce în ce mai vizibilă şi mai agresivă asupra instituţiilor statului, în aceste condiţii, spuneam, senzaţia că BOR se află în plină ofensivă de acaparare a pârghiilor puterii şi de tentativă de control a societăţii este din ce în mai pronunţată.

Citeste mai departe

Invitatie la o lansare

Lucrurile stau in felul urmator: simbata – 20 iunie, la ora 12.30, la Bookfest (Complexul Expozitional Romexpo din Bucuresti) la standul Editurii Millennium Press. O sa fiu acolo si va astept si pe voi. Aia care aveti chef. Care ma iubiti sau care ma uriti, daca va place cum scriu ori ce scriu, daca aveti chef sa ma vedeti ori sa schimbam citeva cuvinte. Daca vreti sa ma imbratisati ori sa ma injurati. Daca va place literatura fantastica. Daca va place literatura.

O sa fiu acolo fiindca Editura Millennium Press lanseaza antologia “Millennium. Fantasy & Science-Fiction”. In volum se afla si textul meu “Crama lautarilor”, o poveste a carei actiune se petrece, daca-mi amintesc bine , in Braila. Va recomand cartea nu atit pentru povestirea mea cit mai ales pentru textele celorlalti autori: Jeff Carlson, Cory Doctorow, Richard Paul Russo, John Scalzi, dar in primul rind pentru cele ale romanilor, o parte dintre scriitorii autohtoni de literatura a imaginarului pe care ii admir cel mai mult: Dan Dobos, Liviu Radu, Danut Ivanescu, Sebastian Corn. Doua dintre texte sint premiate cu Locus si Nebula, unele dintre cele mai importante premii de gen. Povestirile au fost selectate de Michael Haulica si Horia Nicola Ursu. Mai trebuie sa va spun ca antologia a fost cea mai bine vinduta carte in prima zi a tirgului de carte, la standul Millennium Press. So… va astept simbata. Editorii, traducatorii si o parte dintre autori vor fi de fata. Daca ratati intilnirea de simbata, incercati sa nu ratati cartea. O puteti comanda de AICI (in stinga este un buton pe care scrie “Comenzi”). O prima impresie despre textul meu va puteti face citind fragmentul din Tiuk!

Bunica, adica tu

La priveghiul bunicii am fost duminică, în timp ce, prin alte părţi, unii oameni îşi înmormântau voturile în urne. Bunica părea că doarme şi, pe când bocitoarele din sat îşi depănau în plânsete amintirile legate de ea, dincoace, în curte, o tuşă din sat ne împărţea pe şest bilete cu însemnele unui partid şi ne făgăduia că, un pic mai pe seară, vine un nene cu un microbuz să ne ducă până la secţie, că se face târziu şi-i păcat să nu votăm. Tăcută, în satul ei european fără canalizare şi trotuare, bunica dormea fără să respire, în vreme ce rudele venite să-şi ia rămas bun de la ea se aprinseseră într-o dezbatere socio-politică cu parfum electoral. Chiar aşa, nemişcată, ca o statuie de ceară, bătrâna părea că le ştie pe toate. În fond, le văzuse pe toate: războiul care-i ologise bărbatul, foametea care-i prăpădise un băiat, comunismul care-i răpise rudele şi i le ucisese la canal, apoi tranziţia fără sfârşit şi fără noimă. Îşi înmormântase părinţii, soţul şi fraţii, ba îşi condusese la groapă şi câţiva copii. Se împăcase cu rostul fără rost al vieţii şi-şi aşteptase, cuminte, sfârşitul.

Pe bunica, cea mai bătrână femeie din satul său european, am coborât-o în pământ luni, iar groparii au bătut cuie în capacul pus peste ultimele vise şi speranţe ale generaţiei sale. În timpul ăsta, cei-plini-de-viaţă se certau la televizor, neştiind care dintre ei a câştigat cu adevărat alegerile. Şi în vreme ce noi, ceilalţi, murim câte puţin, ei continuă să se certe. Dar niciunul dintre ei nu pare să pună preţ pe faptul că, de fapt, miza gâlcevei lor o reprezintă chiar vieţile noastre.

Mai trist e că nici noi nu mai înţelegem asta şi că ne întoarcem resemnaţi în casele din oraşele şi satele noastre europene, unde weceurile din fundul curţilor seamănă izbitor cu urnele de vot.

Descentralizare sau nu

După 20 de ani de sughiţuri, de forţări şi frustrări, democraţia românească se află pe punctul de a face un nou pas. Renunţarea la sistemul centralizat este, sunt de acord, o reformă îndelung amânată. Probabil că dacă această măsură ar fi fost luată în urmă cu 10 sau 15 ani, sistemul s-ar fi maturizat până acum şi, spre exemplu, proiectele care priveau comunităţile locale ar fi fost mai bine implementate. Dar fiindcă e mai bine mai târziu decât niciodată, nu ne rămâne decât să salutăm decizia descentralizării şi să avertizăm, aşa cum probabil ar fi făcut-o presa în urmă cu 10 sau 15 ani, asupra pericolelor care pândesc această măsură:

1. Mai multă putere pentru baroni. Cu toate pârghiile puterii în mână, cu posibilitatea de a numi după bunul plac orice şef şi şefuleţ de la grădiniţă până la spital, cu acces la fonduri de sute de ori mai mari decât până acum şi cu posibilitatea de a le dirija acolo unde ştie că este mai bine, orice şef de judeţ care acum are grijă de firmele proprii ori ale rudelor, îşi va consolida feuda şi va impune regulile după care va juca piaţa. Mult mai mult decât o face acum.

2. Lipsa finanţării. În măsura în care felul cum se va face finanţarea în sistemul descentralizat este, la momentul actual, total neclar, grija bugetarilor pentru propriile salarii ar putea să capete proporţii. Cu atât mai mult cu cât criza economică a dat şi acum bătăi de cap guvernului să facă rost de bani pentru plata oamenilor din sistem şi pentru pensionari. Prin urmare, pericolul ca un judeţ ca Brăila, fără mare trecere la ministeriabilii bucureşteni, să aibă probleme nu ar fi improbabil în cazul în care finanţarea sau sursele de finanţare nu vor ţine cont de particularităţile fiecărei comunităţi în parte.

3. Lipsa controlului asupra deciziilor din plan local. Cu prefecţi aflaţi la mâna unor preşedinţi de partid, care uneori sunt şi şefi ai administraţiei locale, guvernului îi va fi aproape imposibil să corijeze derapajele unor primari ori preşedinţi de consilii judeţene. Măsuri aberante precum cea a primarului de la Constanţa, care cerea taxă de drum pentru turiştii din alte judeţe, reprezintă un astfel de exemplu, iar ultima declaraţie a preşedintelui CJ Brăila, care se arăta revoltat de faptul că prefectul are atribuţii de supraveghere şi control asupra sa este emblematică pentru modul în care este privită descentralizarea de şefii din teritoriu.
În concluzie, sunt de părere că – şi aici o să-i dau dreptate lui Gheorghe Bunea Stancu – “va mai dura timp până să se regleze lucrurile după descentralizarea propriu-zisă”. Şi că mai întâi o să dăm nas în nas cu problemele descentralizării şi abia apoi cu beneficiile acesteia. Dar, cum spuneam, în 10 – 15 ani, sistemul are timp să se maturizeze, aşa că e mai bine mai târziu decât niciodată.

Sămânţa răului

Nu mai e vorba de incompetenţa guvernanţilor şi nici pe sărăcie nu cred că poate fi aruncată vina. Lipsa de educaţie nu mai poate fi folosită drept scuză şi cred că doar un anumit soi de sămânţă a răului, adânc sădită în noi, poate fi explicaţia pentru bătaia de joc la care supunem uneori locuri şi lucruri fără preţ.

În 2-3 ani, sătenii din satul brăilean Batogu au ras de pe faţa pământului un vechi conac boieresc, casa în care s-a născut şi a copilărit actriţa Maria Filotti. Au şters-o ca şi când n-ar fi fost. N-au reuşit să o distrugă comuniştii, care au confiscat-o şi au făcut din ea sediul CAP-ului şi locul de chermeze al ştabilor din cooperativă, însă au reuşit asta urmaşii consătenilor marii actriţe. Din cărămizile clădirii, sătenii din Batogu şi-au făcut coteţe pentru orătăniile din bătătură, iar în beciul rămas ca o gură deschisă, a durere, în pământ, au început să-şi arunce gunoiul de grajd. Bălegarul. Rahatul.

Fireşte, cazul casei în care a copilărit Maria Filotti, prezentat pe larg în ediţia noastră de ieri, este doar un exemplu al felului în care ştim să cinstim memoria celor care s-au ridicat dintre noi înfăptuind ceva.

Dar nu e vorba numai despre asta, ci despre faptul că încep să cred că înverşunarea cu care vorbim uneori despre corupţie şi corupţi, despre hoţie şi hoţi este o mască nesinceră pe faţa fiecăruia dintre noi şi că un zeu ciudat a sădit nu-ştiu-când în sufletul acestui popor acea blestemată sămânţă care ne mână întruna spre a face rău. Să razi, prin furt, de pe faţa pământului, cărămidă cu cărămidă, ţiglă cu ţiglă şi scândură cu scândură, o casă întreagă nu mai este “meritul” unei bande de hoţi fără niciun Dumnezeu, ci “rodul” complicităţii unei întregi comunităţi. De aceea încep să cred că nici n-am putea să avem vreodată o clasă politică de oameni corecţi, din moment ce în aproape fiecare dintre noi se ascunde un mic răufăcător pe care, uneori, doar lipsa unui anumit tip de curaj îl reţine de la rele. Şi ce mult aş vrea să mă înşel.

Fabricat în Brăila. O virtute sau nu?

S-a spus răspicat nu de puţine ori că, în contextul actualei crize economice, una dintre metodele de a proteja firmele şi locurile de muncă ale românilor este la îndemâna fiecăruia dintre noi şi constă în a cumpăra produse fabricate în România. Că una dintre metodele de a proteja firmele şi locurile de muncă ale brăilenilor constă în a cumpăra produse fabricate în Brăila. E logic şi lesne de înţeles de ce şi nu cred că are sens să insist cu argumente în favoarea acestei teorii. De altfel, cotidianul “Obiectiv – Vocea Brăilei” a demarat o campanie de promovare gratuită a producătorilor locali, articolele pe această temă putând fi citite în ediţiile din fiecare joi ale ziarului.

Una dintre ideile născute în urma discuţiilor cu managerii firmelor locale a fost aceea de a eticheta produsele autohtone cu marca “Fabricat în Brăila”, astfel încât cumpărătorii să le poată identifica mai uşor. Dar încă nu sunt sigur că brăilenii sunt cu adevărat tentaţi să cumpere mărfuri realizate la noi. Asta chiar dacă le-ar păsa de locul de muncă al vecinului care lucrează la fermele lui Caruz, la brutăriile Demopan ori în atelierele de confecţii de la Braiconf ori Siltex. Şi-apoi… îmi pare că încă ne stăruie ca o cicatrice în subconştient ideea că ceea ce este fabricat în România e de proastă calitate. Că până şi hamburgării de la McDonalds-urile româneşti sunt mai aiurea decât cei consumaţi de americani, că până şi Coca-Cola fabricată în România e mai acră decât cea din Occident, că până şi pasta de dinţi Colgate fabricată la noi e mai puţin parfumată decât cea produsă afară. Şi nici măcar nu sunt sigur că este doar o cicatrice faptul că românilor le este uşor să facă lucruri de calitate doar dacă lucrează pentru export.

Prin urmare, în loc de concluzie o să închei cu două întrebări cărora încă nu le-am găsit răspunsul: este sau nu un semn al calităţii faptul că un anumit produs este fabricat în România? Este sau nu un semn al calităţii faptul că un anumit produs este fabricat în Brăila?

Daca va e dor de comunism

Politica lu’ tac’su

Mai daţi-o dracului de treabă! Dacă aţi ajuns să vă numiţi odraslele, finii şi surorile pe posturi de directori înseamnă că-i desconsideraţi nu numai pe alegătorii voştri ori pe contribuabilii de rând, ci şi pe colegii de partid, care au muncit în campania electorală şi care îşi aşteptau – nu-i aşa? – recompensele. Dezamăgirea celor din urmă mă lasă rece, ce-i drept, şi cumva înţeleg şi faptul că trebuie să vă scoateţi banii pe care i-aţi pompat în campania electorală, însă nu m-am gândit până acum că lăcomia voastră poate ajunge atât de jos. Îmi aduc aminte că era o vreme când titulatura de “baron local” vă cam deranja, domnilor, dar observ că faceţi tot posibilul să respectaţi “eticheta” şi să transmiteţi titlurile nobiliare celor de acelaşi sânge.

Să fie rudele voastre specialişti atât de buni încât să nu poată mişca Brăila fără ele? Să fie oare sărăcia atât de mare în familiile voastre, încât să îl trimiteţi şi pe “ăla micu” să aducă un ban în casă? Să fie, de fapt, “ăla micu” atât de incompetent, încât să nu-şi poată găsi un job bine plătit fără ajutorul lu’ ta’su? Să vă simţiţi oare atât de singuri şi de neîncrezători în tovarăşii voştri politici, încât să fiţi nevoiţi să vă puneţi rudele în funcţii cheie ca să fiţi siguri că mălaiul e cernut în buzunarul care trebuie?

Oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, domnilor, stilul acesta, feudal, de a instaura domnia clanurilor în administraţia locală, stil brevetat la Brăila – dacă nu mă înşel – de Ilie Decă la Finanţe, arată încă o dată că viaţa politică nu a evoluat câtuşi de puţin şi că voi, politicienii locali, rămâneţi acelaşi neam de traistă, parveniţi, ipocriţi şi puşi pe căpătuială, pe care îl ştiam. Lipsiţi de viziune, de bun simţ şi de respect faţă de oameni. Iar diferenţa dintre clanurile voastre şi clanurile de interlopi care fac legea pe maidanele Brăilei constă în faptul că unii dintre băieţii de cartier au onoare.

Cui i-e frică de FMI?

Treziţi cu greu după o campanie electorală în care au promis câte-n lună şi în stele şi după o lungă perioadă de împărţit bucăţi din ciolanul şi caşcavalul puterii, guvernanţii au înţeles, în sfârşit, că mult trâmbiţata criză economică nu este doar o sperietoare din cârpă şi paie, ci un balaur în carne şi oase, capabil să recompună ordinea mondială. Şi în mijlocul gerului economic universal, România pare greierele din fabula lui La Fontaine. Răguşită după chiuielile electorale, sleită de puteri şi înfometată, fără bani la teşcherea, fără provizii şi fără idei. La un pas de un şoc hipotermic, cu sângele aproape îngheţat, bătut de intemperii, greierele românesc s-a văzut pus într-o situaţie neplăcută, aceea de a lua bani cu împrumut pentru a încerca să reziste pe vremea asta meschină.

Acum – fiindcă am auzit tot soiul de teorii, care mai de care mai fanteziste – o să amintesc faptul că Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internaţională, fondată în 1945, care are 185 de state membre, printre care se numără şi România. Fiecare stat membru plăteşte o anumită cotă stabilită în funcţie de puterea economică, iar una dintre responsabilităţile principale ale FMI este să acorde împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind acestor state posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Fireşte că atunci când închei un acord cu FMI – care nu este nicidecum o bancă ci, mai degrabă, un fel de CAR – trebuie să respecţi nişte condiţii, asta ca să fie limpede că nu-ţi baţi joc de bani, aşa cum ai făcut până acum. Că nu o să bei şi nu o să mănânci mai mult decât îţi poţi permite, că nu o să dai bani la lăutarii electorali când copiii îţi plâng de foame în curte. Partea bună este că odată cu suportul financiar, organizaţia îţi oferă şi asistenţă profesională şi tehnică şi îţi monitorizează mişcările, astfel încât să nu o iei iarăşi pe arătură.

Ar putea fi condiţiile FMI draconice? Sincer să fiu, eu îmi doresc să fie draconice. Fiindcă m-am săturat de risipa banilor publici, m-am săturat de sacrificarea salariaţilor şi agenţilor economici din mediul privat, m-am săturat de pomenile electorale şi de banii turnaţi pe post de asistenţă socială în capul paraziţilor sociali. Şi, fie vorba între noi, am mai mare încredere în profesionalismul specialiştilor Fondului Monetar Internaţional decât în cel al politicienilor români.

Din nou despre educatie. Cu dazamagire

Că în sistemul bugetar există o mâncătorie de nedescris, ştiam. Că în cancelarii numai despre educaţie nu se vorbeşte, ştiam şi asta. Ştiam şi faptul că profesionalismul cadrelor didactice este pe cale de dispariţie. Ici-colo, strălucirea unui pedagog ce se apropie de vârsta pensionării ori sclipirea unui tânăr capabil, care s-a aventurat să se lupte cu morile de vânt din sistemul de Educaţie, se estompează brusc în marmelada de interese provinciale, financiare şi politice, în orgoliile mărunte şi în mediocritatea care pune stăpânire, din păcate, pe instituţiile de învăţământ din România, în general, şi pe cele din Brăila, în special.

Sper să greşesc şi să fiu cât mai curând contrazis de realitate, doar că realitatea ultimelor zile, în loc să mă contrazică, mi-a întărit ideea că asemenea sistemului de Sănătate, Educaţia tuşeşte muribund, posedată de o boală ce pare fără leac. Textele care vizau schimbările de la şefia Inspectoratului Şcolar, publicate în ultima vreme de cotidianul “Obiectiv”, au adunat mii de vizualizări şi sute de comentarii pe site-ul ziarului, interesul comunităţii locale pentru actul de educaţie fiind îmbucurător. Îngrijorătoare au fost însă tocmai comentariile, cele mai multe dintre ele având ca autori cadre didactice. Limbajul suburban, insultele şi calomniile, miştourile mitocăneşti aruncate din spatele anonimatului îmi par cu totul nedemne de statutul unor persoane cu pretenţii intelectuale înalte, de la care aşteptăm să ne educe copiii şi să cultive noilor generaţii valori morale veritabile. E dezamăgitor, chiar revoltător, să citeşti texte cu limbaj de gang scrise de persoane despre care ştii că a doua zi urmează să intre într-o sală de clasă, cu catalogul în mână.

Nu în ultimul rând trebuie spus că în discuţiile aprinse de pe site-ul ziarului, nicăieri nu a fost menţionat interesul elevilor, cum nici în luările de poziţie vizavi de ultima ispravă a Ministerului Educaţiei de a reduce numărul orelor de sport nu s-a întâmplat acest lucru. În scrisoarea de protest semnată de preşedintele Federaţiei “Spiru Haret”, prof. Marius Nistor, spre exemplu, marea grijă o reprezintă banii pierduţi de profesori prin desfiinţarea catedrelor, nu lipsa de educaţie fizică a elevilor ameninţaţi de obezitate.

Trăim zile ciudate, e adevărat, zile în care citatul din Mark Twain “nu am lăsat niciodată şcoala să îmi afecteze educaţia” ar trebui să sape adânc în mintea fiecărui părinte care visează un viitor strălucit pentru copilul său.