Mesterul Manole lucreaza la APIA Braila

Mai mult de 8 miliarde de lei s-au bagat in amenajarea sediului APIA din Palatul Agriculturii. S-au bagat e un fel de a spune. Fiindca banii aia s-au tocat. S-au dat, s-au aruncat, s-au frecat. Apoi s-au spalat cu apa de ploaie.
O investitie de miliarde realizata fara nici un fel de responsabilitate fata de banul public se duce pe apa sambetei fiindca manevrele prin care se storc bani de la buget sint atit de meschine incit nu mai tin cont de nimic.
Pe scurt, sediul APIA se afla la ultimul etaj al Palatului Agriculturii si, in ciuda evidentei faptului ca acoperisul centenar al cladirii arata ca o bucata de svaiter, toti cei implicati in amenajarea birourilor Agentiei s-au incapatinat sa cheltuie cele peste 8 miliarde pina la ultimul leut. La faptul ca prima ploaie avea sa dizolve tavanele false si peretii de rigips, ca infiltratiile aveau sa prajeasca reteaua electrica si sa umfle parchetul pare sa nu se fi gandit nimeni. Pare doar. Fiindca ma indoiesc ca vreunul dintre cei care s-au jucat astfel cu banul public si-ar fi amenajat casele in acest mod daca n-ar fi avut acoperis. Dar cand proiectul este realizat de firma mamei uneia dintre angajatii APIA, angajata care il are ca subordonat pe sotul fostei directoare a Agentiei – in functie la data la care a demarat afacerea, cand firma care executa lucrarea este cea la care actionar este presedintele CJ, cand organigrama institutiei este parazitata de familii si clanuri intregi, sa te joci de-a mesterul Manole in cladirea din centrul Brailei, pe cheltuiala fraierilor de contribuabili, nu-i o mare scofala.
Insa ceea ce este absolut revoltator este faptul ca dupa ce subiectul a tinut prima pagina a presei locale, niciuna dintre autoritatile locale nu a scos vreun cuvant pe aceasta tema. Ma gandeam, apropo de controversele care il vizau pe noul prefect, la faptul ca ar fi fost un bun prilej sa-si exprime o pozitie transanta pe acest subiect fiindca – nu-i asa? – este reprezentantul Guvernului in teritoriu. Alo! Doamna Alexandru, ce parere are Guvernul Romaniei despre faptul ca, la Braila, pe vreme de criza, se arunca cu miliarde pe fereastra? Probabil ca ati face bine sa-l intrebati pe domnul consilier psiholog ministru de judet Stancu ce sa raspundeti. Sper sa nu va injure. Fiindca pe mine sigur ma va injura.

Ce-i drept e stramb

Sunt momente cand imi pierd increderea – nu numai in ideea ca, aratand lucrurile strambe, presa ar avea puterea sa participe la indreptarea lor – ci chiar in faptul ca cititorii de presa isi doresc, intr-adevar, sa traiasca intr-o lume in care lucrurile strambe sa fie indreptate. Sunt momente, vreau sa spun, cand imi pierd increderea in ideea ca noi, romanii in general, ne dorim sa traim intr-o lume dreapta. Ca mai avem ascuns in noi sentimentul ori instinctul dreptatii. Si nu ma refer, ca sa fie si mai clar, la increderea in justitie, ca institutie, ci la acel fior interior, care poate ne spunea candva ca se comite o nedreptate – nu numai fata de lege, ci chiar fata de oamenii din jur.

Prezentau colegii mei in ziar, zilele trecute, sistemul prin care in schimbul unei sume de bani liceenii braileni isi fac rost de adeverinte medicale pentru a-si motiva chiulul, iar principala reactie pe care am primit-o din partea cititorilor a fost aceea de repros pentru faptul ca ne-am bagat coada intr-un sistem care functiona de cand lumea si care ii multumea deopotriva pe medici si elevi. Faptul ca ne educam adolescentii in spiritul spagii, ca avem grija sa cultivam “descurcareala” si “smecheria” nu mai ingrijoreaza pe nimeni, se pare, de multa vreme. Si, in treacat fie spus, ce pretentie sa avem de la acesti tineri sa respecte legea, cand in fiecare zi isi vad profesorii meditatori fentand-o, uitand sa plateasca la fisc banii obtinuti pentru educatia oferita in particular? Si ca tot vorbim de evaziune fiscala facuta in vazul lumii, ar merita sa pomenesc despre un alt articol al colegilor mei, cel legat de traficul de tigari. O problema asemanatoare, o reactie asemanatoare. Retelele de trafic de tutun, “castiga si ele o paine”, “nu dau in cap la nimeni” si ne ajuta si pe noi, fiindca “facem economie de 60 de lei pe luna”.

Departe de mine gandul de a reprosa ceva cititorilor. Constat doar ca avem uneori tendinta sa fim neobisnuit de indulgenti, chiar intelegatori cu cei care merg pe langa lege. Si ma intreb, prin urmare, daca nu cumva sistemul oficial de justitie, pe care cu totii il vedem stramb si caruia toti avem ceva sa-i reprosam – de la ocolirea marilor corupti, pana la pedepsele prea blande pentru unii criminali sangerosi -, nu este o reflectie a felului in care fiecare dintre noi, in sinea noastra, ne-am obisnuit sa impartim dreptatea. Adica stramb.

Animalul

Un alt oras, un alt spital, un alt caz, o noua moarte. La Satu Mare, o batrana a fost purtata de la un spital la altul, de la o sectie la alta pana s-a stins neputincioasa, in tacere.
Un alt oras, un alt spital, un alt caz, acelasi scandal national. Sistemul de sanatate.
In fond, simptomele bolii de care sufera sistemul de sanatate sunt, din punctul meu de vedere, ale aceleiasi boli de care sufera tot sistemul bugetar. De la administratia publica locala, pana la administratia centrala, sistemele de educatie, de siguranta publica, finante si asa mai departe. Si cred ca aceste probleme sunt legate de faptul ca structura aparatului bugetar este croita pornind de la nevoile angajatilor din sistem ori ale clientelei sistemului si nu de la nevoile celor pe care sistemul trebuie sa ii serveasca. Numarul angajatilor din ministere este construit dupa nevoile clientelei politice, nu dupa nevoile reale ale tarii, finantarile pentru infrastructura se dau in functie de nevoile firmei agreate, programele scolare sunt concepute in functie de numarul catedrelor si pregatirea cadrelor didactice si nu dupa nevoile elevilor… Iar exemplele pot continua. Or, asa stand lucrurile, e limpede ca mentalitatea aceasta face victime, in Romania, in fiecare zi. Fiindca aparatul bugetar, in loc sa fie un instrument, este un animal.
Un animal care se hraneste cu resursele tuturor, cu vietile ratacitilor prin spitale, cu cele ale nefericitilor care se intalnesc cu cate un criminal lasat in libertate, cu destinele elevilor, cu timpul, nervii si banii tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, trec pragul tribunalelor, primariilor ori directiilor de tot felul. Un animal ciudat, mangaiat pe crestet de o clasa politica ce stie sa-l mulga si sa-l hraneasca.
Cand o sa intelegem ca intr-un fel sau altul suntem parte a acestui animal si ca solutia sa scapam de el este sa ne reamintim sa scoatem omul din noi, poate ca ceva se va schimba. Cand o sa intelegem ca dincolo de ghiseu, ca dincolo de birou, ca pe patul din salon, ca in fata instantei, in banca de la scoala este un om, poate ca atunci, ceva se va schimba. Altfel vom fi, deopotriva, parti componente si hrana ale acestui animal fabulos.