Descentralizare sau nu

După 20 de ani de sughiţuri, de forţări şi frustrări, democraţia românească se află pe punctul de a face un nou pas. Renunţarea la sistemul centralizat este, sunt de acord, o reformă îndelung amânată. Probabil că dacă această măsură ar fi fost luată în urmă cu 10 sau 15 ani, sistemul s-ar fi maturizat până acum şi, spre exemplu, proiectele care priveau comunităţile locale ar fi fost mai bine implementate. Dar fiindcă e mai bine mai târziu decât niciodată, nu ne rămâne decât să salutăm decizia descentralizării şi să avertizăm, aşa cum probabil ar fi făcut-o presa în urmă cu 10 sau 15 ani, asupra pericolelor care pândesc această măsură:

1. Mai multă putere pentru baroni. Cu toate pârghiile puterii în mână, cu posibilitatea de a numi după bunul plac orice şef şi şefuleţ de la grădiniţă până la spital, cu acces la fonduri de sute de ori mai mari decât până acum şi cu posibilitatea de a le dirija acolo unde ştie că este mai bine, orice şef de judeţ care acum are grijă de firmele proprii ori ale rudelor, îşi va consolida feuda şi va impune regulile după care va juca piaţa. Mult mai mult decât o face acum.

2. Lipsa finanţării. În măsura în care felul cum se va face finanţarea în sistemul descentralizat este, la momentul actual, total neclar, grija bugetarilor pentru propriile salarii ar putea să capete proporţii. Cu atât mai mult cu cât criza economică a dat şi acum bătăi de cap guvernului să facă rost de bani pentru plata oamenilor din sistem şi pentru pensionari. Prin urmare, pericolul ca un judeţ ca Brăila, fără mare trecere la ministeriabilii bucureşteni, să aibă probleme nu ar fi improbabil în cazul în care finanţarea sau sursele de finanţare nu vor ţine cont de particularităţile fiecărei comunităţi în parte.

3. Lipsa controlului asupra deciziilor din plan local. Cu prefecţi aflaţi la mâna unor preşedinţi de partid, care uneori sunt şi şefi ai administraţiei locale, guvernului îi va fi aproape imposibil să corijeze derapajele unor primari ori preşedinţi de consilii judeţene. Măsuri aberante precum cea a primarului de la Constanţa, care cerea taxă de drum pentru turiştii din alte judeţe, reprezintă un astfel de exemplu, iar ultima declaraţie a preşedintelui CJ Brăila, care se arăta revoltat de faptul că prefectul are atribuţii de supraveghere şi control asupra sa este emblematică pentru modul în care este privită descentralizarea de şefii din teritoriu.
În concluzie, sunt de părere că – şi aici o să-i dau dreptate lui Gheorghe Bunea Stancu – “va mai dura timp până să se regleze lucrurile după descentralizarea propriu-zisă”. Şi că mai întâi o să dăm nas în nas cu problemele descentralizării şi abia apoi cu beneficiile acesteia. Dar, cum spuneam, în 10 – 15 ani, sistemul are timp să se maturizeze, aşa că e mai bine mai târziu decât niciodată.

Sămânţa răului

Nu mai e vorba de incompetenţa guvernanţilor şi nici pe sărăcie nu cred că poate fi aruncată vina. Lipsa de educaţie nu mai poate fi folosită drept scuză şi cred că doar un anumit soi de sămânţă a răului, adânc sădită în noi, poate fi explicaţia pentru bătaia de joc la care supunem uneori locuri şi lucruri fără preţ.

În 2-3 ani, sătenii din satul brăilean Batogu au ras de pe faţa pământului un vechi conac boieresc, casa în care s-a născut şi a copilărit actriţa Maria Filotti. Au şters-o ca şi când n-ar fi fost. N-au reuşit să o distrugă comuniştii, care au confiscat-o şi au făcut din ea sediul CAP-ului şi locul de chermeze al ştabilor din cooperativă, însă au reuşit asta urmaşii consătenilor marii actriţe. Din cărămizile clădirii, sătenii din Batogu şi-au făcut coteţe pentru orătăniile din bătătură, iar în beciul rămas ca o gură deschisă, a durere, în pământ, au început să-şi arunce gunoiul de grajd. Bălegarul. Rahatul.

Fireşte, cazul casei în care a copilărit Maria Filotti, prezentat pe larg în ediţia noastră de ieri, este doar un exemplu al felului în care ştim să cinstim memoria celor care s-au ridicat dintre noi înfăptuind ceva.

Dar nu e vorba numai despre asta, ci despre faptul că încep să cred că înverşunarea cu care vorbim uneori despre corupţie şi corupţi, despre hoţie şi hoţi este o mască nesinceră pe faţa fiecăruia dintre noi şi că un zeu ciudat a sădit nu-ştiu-când în sufletul acestui popor acea blestemată sămânţă care ne mână întruna spre a face rău. Să razi, prin furt, de pe faţa pământului, cărămidă cu cărămidă, ţiglă cu ţiglă şi scândură cu scândură, o casă întreagă nu mai este “meritul” unei bande de hoţi fără niciun Dumnezeu, ci “rodul” complicităţii unei întregi comunităţi. De aceea încep să cred că nici n-am putea să avem vreodată o clasă politică de oameni corecţi, din moment ce în aproape fiecare dintre noi se ascunde un mic răufăcător pe care, uneori, doar lipsa unui anumit tip de curaj îl reţine de la rele. Şi ce mult aş vrea să mă înşel.