Când moare un Actor

Când moare un Actor nu moare doar un om. Nu moare doar un prieten, un amic, o rudă, un duşman ori cineva de care ai auzit cândva. Când moare un Actor se sting zeci, poate sute de suflete, pe care el, Actorul, le-a împrumutat pentru rolurile sale. Când moare un Actor e ca şi când s-ar prăbuşi un înger ce ar trage după el, în nefiinţă, vieţile celor de care, până atunci, s-a îngrijit. Da, când moare un Actor, lumea nu pierde doar un om, nu pierde doar un suflet, ci un lanţ întreg de vieţi, o serie întreagă de roluri pe care Actorul le-a jucat, pe care şi le-a însuşit, pe care le-a trăit. O mulţime de roluri cu care s-a confundat, cu care s-a înlocuit. Pentru care s-a abandonat.

Citeste mai departe

Cultivatori de vise

Un hotel de cinci stele pe faleză, un mall în Barieră, un ditamai cartierul de lux în locul unităţii militare de la Caporal Muşat, astea pe lângă poduri şi aeroporturi, autostrăzi ori drumuri expres către Galaţi. Nu ştiu cum se face, dar orice proiect important care ar viza Brăila se transformă dintr-un vis, într-un coşmar. Dintr-o idee, într-o obsesie. Dintr-un proiect strălucitor, într-un eşec lamentabil. Fie că vorbim despre parcul industrial ori despre celelalte proiecte mai mult sau mai puţin megalomanice ale diverselor administraţii brăilene ori ale unor investitori privaţi care au nimerit precum orbul administraţiile Brăilei, e clar că vorbim despre felul delicat în care se bate, la noi, apa în piuă.

Citeste mai departe

Reflexul tiraniei şi oamenii-lift

Urcat ca din tun în tot felul de ierarhii bugetare ori pe scara mucegăită a puterii politice, omul-lift este acel mediocru irecuperabil pentru care banii şi numărul cât mai mare de subordonaţi obedienţi dau măsura importanţei lui în societate. Valoarea, morala, frumosul sunt măsurate de omul-lift în funcţie de aceste două elemente fundamentale: banii şi armata de pupincurişti. Ele îi gonflează eu-l, îi satisfac vanitatea şi îi mângâie orgoliul de narcisist. Fie că vorbim de Stancu, de Balcan sau de aparent invizibilul subprefect Stoianovici, fie că vorbim de micii directoraşi incompetenţi plasaţi în funcţii pe criterii de influenţă şi nu de competenţă, fie că vorbim de preşedinţii de CAP din anii ’40, de directorii de puşcării din timpul prigoanei comuniste sau de majoritatea actualilor politicieni brăileni, e clar că vorbim despre oamenii-lift. Căţăraţi cu repeziciune sau instalaţi tam-nisam pe posturi, oamenii-lift trăiesc miracolul îndumnezeirii personale, iar singurul reflex pe care îl au pentru a gestiona puterea cu care cred că au fost înzestraţi este reflexul tiraniei.

Citeste mai departe